Detest toate scârbele astea care nu mai au nimic sfânt!

De câteva zile, mă confrunt cu o altă situaţie (după cazul Apostolescu) dramatică a unui om rămas pe drumuri, fără familie şi un acoperiş deasupra capului. Vasile Rotaru are 80 de ani şi după o viaţă de muncă (dovada este pensia de 1.100 de lei) a ajuns să umble din poartă în poartă, cerând atât de puţin: un loc unde să pună capul pe o pernă, azi, mâine şi până la sfârşitul zilelor lui. Nu ştiu cum a ajuns într-o astfel de situaţie şi nici nu mă interesează, însă ştiu că acest om are dreptul la o bătrâneţe trăită decent, asigurată de statul român, îngrijitorul acestei naţii. 

În acest sens, am intervenit (ca şi în cazul Apostolescu) pe la toate instituţiile care, teoretic, ar trebui să se îngrijească de soarta lui şi am aflat că Vasile Rotaru este unul dintre cei mulţi (copii, bătrâni) care nu au nicio şansă în societate. În aşezămintele sociale din judeţ nu mai sunt locuri (aflu că există liste de aşteptare de sute de persoane), iar la Câmpina nu se încadrează în prevederilor unor legi absurde după care se ghidează Asociaţia Diaconia, aflată sub patronajul Patriarhiei Române. I-am întrebat pe aceşti toţi răspunzători ai sistemului ce e de făcut. Nimeni nu ştie şi nu vrea să-şi asume o răspundere. Azi, Vasile Rotaru mă priveşte cu ochi blajini şi mă roagă din sufletul lui de om bătrân şi chinuit să-l ajut. Ştiu că-mi este practic imposibil să decimez acest sistem nenorocit şi mă gândesc la ce bun să mai fac politică într-o ţară în care ne mor bătrânii şi copiii pe stradă?! În ultimă instanţă, am încercat şi sensibilizarea unor politicieni cu funcţii de răspundere şi mi-au râs în nas, considerându-mă un ciudat. Detest toate scârbele astea care nu mai au nimic sfânt! Până vineri, 28 februarie, la prânz, Vasile Rotaru va “locui” într-o cameră de hotel la Casa Tineretului, gest pentru care îi mulţumesc lui Florin Buda. De mâine, însă, Dumnezeu cu mila!

Încă mai sper ca autorităţile să fie de acord cu reinternarea bătrânului la Centrul social de pe Voila. Aproape că am ajuns să le cerşesc bunăvoinţa. Nu mă deranjează, atâta vreme cât Vasile Rotaru va avea unde să doarmă, cel puţin pentru o vreme. 

Exerciţiu... cultural

Pe la sfârşitul anului 2011, cu mult timp înainte de alegerile locale şi parlamentare din 2012, am scris Actul I al unei piese de teatru, un fel de pamflet la adresa politicianismului câmpinean, cu personaje reale şi replici, în mare măsură, autentice. Am încercat chiar să o pun în scenă alături de câţiva colegi liberali cu simţ artistic (dar şi al umorului), sub îndrumarea profesionistă a unui regizor local, însă am renunţat, la insistenţele altor colegi, care s-au simţit lezaţi în urma demersului meu cultural. Azi, după mai bine de un an de la alegeri, mă bate gândul să scriu Actul II, dar înainte de asta tare aş vrea să cunosc părerea cât mai multor cititori faţă de Actul I. Pentru că, în fond, cititorul dă măsura valorii oricărui text. 

„D’ale liberalilor”

Actul I

Acţiunea se desfăşoară într-o zi de marţi la orele 17 trecute fix, în sediul PNL, sub privirile iscoditoare ale înaintaşului Brătianu, din tabloul agăţat pe peretele dinspre apus.

Pe uşa partidului îşi fac apariţia liberali mai vechi şi mai noi, câţiva băgători de seamă, printre care unul sau doi trimişi special de la alte partide şi în cele din urmă onorabilii deţinători de funcţii în biroul politic.

Se aprind ţigări şi se formează bisericuţe, după simpatii. Enache ajunge mai târziu, dar ajunge. Zumzetul vocilor se accentuează până în momentul în care, de undeva, din sala de şedinţă, se aude vocea hotărâtă a celui mai însărcinat liberal al organizaţiei, secretarul, trezorierul, vicepreşedintele, membru în Biroul Judeţean şi şeful tuturor campaniilor electorale, Dani Ioniţă.

  

Ioniţă:

 - Haideţi, lăsaţi ţigările şi sporovăiala inutilă! Domnul preşedinte a zis să înceapă şedinţa!

(Ioniţă afişează un zâmbet plin de satisfacţie, iar din secretariat se aud voci cu îndemnuri proletare – la muncă, ţara are nevoie de voi! – Ioniţă dă din cap dezaprobator şi îi dojeneşte cu degetul pe cârcotaşi).

 Se aşază fiecare la locul său, şuşotind cu vecinii. Începe şedinţa.

Guran:

(uitându-se prin sală, să vadă audienţa)

 -Dani, fă o mică prezenţă. Suntem statutari?

Ioniţă:

(notând în agendă şi numărând )

- Păi, dacă vine si dna. Rodica, suntem aproape toţi.

 Guran:

(luându-şi aerul de şef de partid)

- Bună ziua la toată lumea. Se pare că pentru unii nu e chiar aşa bună. Încă nu au ajuns la şedinţă... Au treburi mai importante, dar ce să mai comentez, obicei prost...

Ioniţă:

 (intervine şi completează, dând din cap cu convingere)

-  Românesc, domnu’ preşedinte... obicei prost!

Guran:

- Azi avem trei puncte pe ordinea de zi, nu-i aşa, domnu’ Dani? (Ioniţă afişează o grimasă, dă din cap aprobator şi deschide agenda). Dar, înainte de asta, vreau să lămurim ceva: am informaţii că prin alte partide se comentează ce discut eu aici. Eu vă spun şi repet: dacă cineva vrea să conducă în locul meu şi este mai bun, eu mă dau la o parte! De cârcotaşi şi de ăştia care dau sfaturi m-am săturat! Cine vrea să facă treabă, să facă, cine nu, să ne lase!

 (Întreaga asistenţă freamătă pe scaun, întrebându-se unii pe alţii din ochi despre cine e vorba. Ioniţă notează concentrat în agendă, răsfoind-o şi aruncând priviri furişe să vadă reacţia colegilor la spusele preşedintelui)

Guran:

- Şi acum, să trecem la primul punct de pe ordinea de zi. Mi se reproşează că sunt autoritar şi că ar trebui să le vorbesc oamenilor mai mult despre principii şi idealuri. Daţi-mi voie să vă spun ceva: idealismul în politica de azi nu face doi bani în faţa maşinăriei pedeliste! Ăştia au puterea şi bugetul, iar noi, ce facem să-i contracarăm? Venim la partid să-i dăm sfaturi preşedintelui! Aşa nu se mai poate! Are cineva ceva de zis? Nu!

(doi membri ai biroului îşi cer dreptul insistent la cuvânt, cu mâinile pe sus, nebăgaţi în seamă de Guran care se consultă cu Dani Ioniţă,  iar în sala de şedinţă îşi face apariţia preşedinta organizaţiei de femei, Rodica Papuc).

Guran:

(uitându-se dezabrobator la Rodica, care se fâţâia să-şi ia locul pe scaun, continuă:)

- La punctul doi pe ordinea de zi am să vă informez ce mai este pe la judeţ.

Rodica:

(toată numai un zâmbet):

- Hellooooo! Îmi cer scuze de întârziere, am avut ceva problem la firmă!

 (Guran o priveşte rece şi îşi continuă monologul, fără să ţină seama de cei doi membri ai biroului care îşi cereau dreptul la cuvânt).

Guran:

 - La Ploieşti, Semcu nu mai poate de dragul meu şi eu de-al lui. Trebuia făcută ceva ordine şi acolo şi am făcut eu cu toţi. Să vă spună şi Dani. Nu-i aşa. domnu’ Dani?

(Ioniţă caută în agendă, îşi afişează din nou zâmbetul şi aprobă din cap şi în acelaşi timp, zâmbăreaţă şi nerăbătoare Rodica Papuc intevine):

Rodica:

- Domnu’ preşedinte, domnu’ preşedinte, eu cred că ar trebui să ieşim cu tineretu', să-i învăţăm pe oameni să mănânce sănătos, să facă mişcare, să meargă desculţi prin iarbă şi să asculte natura. Mirată că lumea o urmărea apatic, fără interes: - Oare s-a discutat acest subiect în lipsa mea? 

(Guran se face verde-albastru la faţă, Enache zâmbeşte pe sub mustăţi, asistenţa se înviorează).

Realizând cu cine are de-a face, Guran continuă:

Guran:

- Mda (cu o lehamite în glas), să trecem mai departe. La punctul trei vă propun să facem o acţiune în cartiere, să stăm de vorbă cu oamenii, dar asta dacă va fi vreme bună. Ce ziceţi domnu’ Dani, cum stăm cu vremea?

(Ioniţă scoate grabnic telefonul, intră pe internet şi răspunde):

Ioniţă:

- Unirea a bătut pe Vispeşti cu 2-0, domnule preşedinte!

Guran:

-Lasă Dani, zi cu vremea cum stăm...

Ioniţă:

 -Stăm bine... şi în următoarele şapte zile nu plouă decât dacă vrem noi.

Guran:

(Guran îl aprobă mulţumit)

-Foarte bine, Dani! Vezi să te ocupi de vreme...

Enache:

(intervine nemulţumit)

- Ce vreme? Lasă dom’le vremea, că pierdem timpul! Virgile, partidul trebuie organizat. Zic să-ncepem să ne împărţim pe comisii, iar vicepreşedinţii să lucreze pentru partid, aşa cum scrie la statut. Să ne întâlnim şi cu aliaţii de la PSD şi să avem acţiuni comune.

 (IntervineFrăţilă intempestiv):

Frăţilă:

- Virgile, uite care-i treaba. Pe mine să nu mă pui să umblu cu Biţă de mână prin oraş, că nu ştiu ce se întâmplă!  Orice, dar asta nu! Şi în plus de asta, cred că Enache are dreptate, ar trebui să ne organizăm mai bine.

Guran:

(iritat de sfaturi):

- Sigur că da. Ocupaţi-vă împreună de organizare. Succes! De sfaturi am podul plin! Domnu’ Dani, notează: Enache şi Frăţilă se vor împărţi pe comisii şi vor lucra pentru partid, aşa cum scrie la statut. Că văd că moncheru’ Enache s-a întors doldora de idei din deplasarea pe bani publici la Paris.

(Vădit iritat, Enache bate în retragere).

Enache:

- Virgile, eu am făcut doar aşa, o propunere, nu trebuie să o iei chiar aşa, dar dacă asta e acum problema cea mai importantă a partidului, eu vă las şi-mi văd de treabă!

(uitându-se către audienţă): 

-  Fraţilor, mi s-a făcut o imputare. O primesc! Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte,  că sunt ultraliberal, că vreau progresul cu orice preţ. Da, da, de trei ori da! Vreau progresul partidului şi nimic alta.( Ridicându-se în picioare, cu un aer mândru, de vechi liberal, cu faţa spre public) Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Ei bine,  daţi-mi voie să vă spun şi eu, precum marele nostru înaintaş Brătianu, că nu-i chiar aşa. Politica e ceva serios, Virgile, serios de tot, domnilor!

 (Undeva, la masă, într-o geantă se aude ţârâitul unui apel telefonic. Rodica Papuc cotrobăie printre rimeluri, găseşte aparatul într-un târziu şi răspunde).

Rodica:

- Iuli, dragă, sunt în şedinţă. Încălzeşte-ţi şi tu singur ciorbiţa, că vin şi eu.

(Cu o mână la falcă şi oarecum resemnat, Guran ascultă la scurta convorbire a familiei Papuc, după care întreabă ironic).

Guran:

- Nu-i aşa că trebuie să pleci, Rodicuţa?

Rodica:

- Cum le ştiţi dvs. pe toate, domn’ preşedinte! Îmi cer scuze dar, ştiţi, a intervenit o problemă la firmă. (În loc de rămas bun, Rodica se ridică şi pleacă, fără să uite a le trimite colegilor bezele şi un salut în stilu-i inconfundabil). - Vă pup,drăgălaşilor! Fetelor, vedeţi cu tineretul să mobilizăm lumea, să facem ceva acţiuni...( Căutându-şi cheia de la maşină, în timp ce pleca: Unde mi-o fi cheia? Mi-a văzut careva cheia de la maşină? Dani?

(Ioniţă dă din umeri şi-i face semn că are cheile în mână)

Guran:

(mustăcind nemulţumit de plecarea Rodicăi)

-Mda, cine are firmă are şi responsabilităţi... după cum se vede. Or fi pesediştii cum or fi, dar la ei e disciplină, nu mişcă unu-n front. La noi vine lumea când vrea, pleacă când vrea, c-aşa înţeleg unii spiritul liberal.

Frăţilă:

-Stimaţi colegi,  fraţilor, să ne concentrăm pe alegeri! Aici nu e de glumă!! Noi trebuie să facem primii paşi către normalitate, că de politrucii ăştia nenorociţi şi de asfaltangii m-am săturat. Ce, adică noi nu ştim, nu vedem, orbi suntem? Trebuie să-i batem pe ăştia, şi dumneata, domn’ preşedinte, eşti candidatul perfect!

Enache:

- Atâta mai spun şi eu şi cu asta am încheiat. Virgile, ai înmâna ta viaţa partidului şi viitorul Câmpinei! Tu ne conduci, tu să ne zici ce să facem!

Guran:

-Ai dreptate! V-am spus şi-o mai repet o dată, că dacă aduceţi pe unul mai bun ca mine, eu mă dau la o parte...

Guran:

(trecând peste murmurele şi comentariile colegilor,se întoace spre Dani) 

- Dani, mai avem azi vreo primire în partid?  Dacă nu...

Frăţilă:

-Pai nu mai avem, domn’ preşedinte,că dacă vine vreunul şi vă ia locul?!

Ioniţă:

- Domnu’ preşedinte,pot să am şi eu o părere?

Guran:

- Da, domn’ vice, oricâte doreşti!

Ioniţă:

(întorcându-se oarecum complice către Guran)

- Şi cu Biţă??!!!  Cu Biţă cum rămâne?

Guran:

- Las că-ţi spun eu cum facem: pe Biţă i-l lăsăm lui Frăţilă!

Stop joc!

Lumina care cade pe scena biroului politic al PNL se estompează. S-a încheiat o altă şedinţă a Biroului Politic.

Interviu cu Dumnezeu

Când scriu aceste rânduri încă mai este Duminica Floriilor, o zi mult prea însorită, predispusă parcă la învierea sufletelor. Pentru prima dată în ultima vreme am timp să observ frumuseţea naturii.
Mă gândesc la toate cele bune şi rele, câte la ştiu, despre lumea în care trăim, la Săptămâna Patimilor, care urmează şi nu îmi dau seama în ce măsură toate acestea se pot contopi, măcar pentru o zi, în miracolul livezilor înflorite primăvara. Îmi pun întrebări, caut răspunsuri şi nimic nu se leagă. Mă tem că disperarea, caracteristica predominantă a lumii actuale, nu este compatibilă cu floarea de cireş. Şi-atunci... pentru cine mai înfloresc cireşii dacă nimeni nu mai are chef să se lase încântat? Astăzi filozofez şi probabil că mulţi o să-mi spună că o astfel de stare nu mă poate susţine în faţa ratelor de la bancă. De acord, dar nu sunt deloc dispus să mă transform într-un bancomat care încasează şi plăteşte facturi.
Mă întorc la Octavian Paler, ca de fiecare dată când nu înţeleg ce se întâmplă în jurul meu. Profesor de oameni şi filozof al concretului, Paler mă învaţă să pricep, ca un părinte spiritual. El ştie să îmi transmită, printre rânduri, că nu sunt singur în sensul gândurilor mele, iar în cazul de faţă că omenirea, preocupată să vândă şi să cumpere orice, a uitat de sine. Undeva, pe un site de socializare, găsesc o scriitură semnată de Paler – „Interviu cu Dumnezeu”. O citesc pe nerăsuflate şi apele tulburi ale nedumeririlor mele încep să se limpezească. Mai târziu aflu că acest „interviu” nu-i aparţine lui Paler şi că i-a negat multă vreme paternitatea. Mă cuprinde un soi de amărăciune, vindecabilă doar cu ajutorul gândului că, în fond, nu are importanţă cine a scris acest text. Pentru mine, autorul rămâne Paler, pentru că el îmi oferă răspunsuri acceptate de sufletul meu.
În dialogul ipotetic dintre Paler şi Dumnezeu, filozoful întreabă: “Ce te surprinde cel mai mult la oameni?” Iar Dumnezeu, prin conştiinţa lui Paler, răspunde: “Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul”.
Iată de ce încă cireşii se mai încăpăţânează să înflorească...

Interviu cu Dumnezeu
- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am răspuns.
Dumnezeu a zâmbit.
Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească… iar apoi tânjesc iar sâ fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult. ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc dar pur şi simplu încă nu sţiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

P.S. Le mulţumesc zecilor de prieteni şi cunoscuţi care m-au felicitat de Florii. Sunt onorat.

Moartea domnului Şovăială

Din nefericire, mă aflu din nou, într-un interval de timp foarte scurt, în situaţia de a privi prin fereastra regretelor, la dispariţia unui coleg de breaslă, colaborator asiduu şi important al publicaţiei pe care o conduc. Sunt bulversat de injusteţea acestei dispariţii, care mă duce din nou cu gândul la rostul trecerii noastre prin lume şi chiar la o reaşezare a conceptului existenţial personal. Ne dorim atât de multe şi efemere lucruri şi în fond nu suntem decât un nasture prins cu un fir de aţă la manşeta unei cămăşi cârpite numite viaţă.
Moartea domnului Ion Şovăială - (în urma unei tratabile infecţii abdominale, ignorată nejustificat de mult – rămâne în discuţie modul de abordare al medicilor câmpineni şi ploieşteni în acest caz) - avocat, publicist, arhivist de excepţie şi istoric al trecerilor notabile prin lume, înseamnă, în fapt, şi moartea subită a mare parte din amintirile Câmpinei, pe care acest specialist le culegea, uneori enervant de meticulos, de la oameni, pentru a le reda omenirii ca sursă de informaţie şi inspiraţie.
Ion Şovăială săpa neobosit în trecutul societăţii noastre, pentru că prezentul îl dezgusta, iar viitorul, spunea el, „se poate clădi doar pe fundamentul a ceea ce a fost bun în trecut”. În discuţiile periodice pe care le purtam în redacţie (de patru, cinci ori pe lună, atunci când venea să lucreze la suplimentul cultural al săptămânalului „Oglinda de azi”) se arăta măcinat de nedreptate, în general şi fascinat de izvoarele existenţei şi activităţii unor importanţi oameni de cultură şi artă care au trăit ori care au lăsat semnul trecerii lor prin acest oraş. Îl invidiam pentru această forţă de a regăsi trecutul, cu toate că-l observam cum se consumă  mai mult decât era cazul pentru tot ceea ce făcea. În ultimii ani refuza orice fel de colaborare cu oamenii strâmbi, autorităţi, culturnici ori simpli cetăţeni. Aşa se întâmpla să pară în ochii multor cunoscuţi drept un personaj ciudat, greu de înţeles.
Pentru cine îl cunoştea cu adevărat, Ion Şovăială era un perfecţionist şi un om foarte puţin dispus la compromisul prieteniei ori amiciţiei de complezenţă. Se proteja de lume şi cu toate astea trăia pentru ea, oferindu-i mărturii uneori definitiv uitate. „Câmpina literar-artistică şi istorică”  -(ultimul proiect de lungă durată al activităţii sale publicistice) - suplimentul cultural apărut ani la rând, sub îngrijirea sa, în săptămânalul „Oglinda de azi”, este o dovadă vie în acest sens.
Ion Şovăială a fost unul dintre puţinii români care au făcut gazete culturale aproape de unii singuri, fără să ceară nimic în schimb şi pentru asta trebuia să-i fim recunoscători aici, pe Pământ şi nu de aici înainte, în gând, aşa cum ştim noi bine să procedăm cu toţi adevăraţii truditori ai acestui neam.
În ceea ce mă priveşte, am un mare regret faţă de acest om şi anume acela de a fi întârziat să îl anunţ, cât încă trăia, că am reuşit, cu multe eforturi, să obţin fondurile necesare pentru a-i publica într-un volum, poate chiar două, valoroasa muncă din ultimii zece ani. Ştiu că aştepta această veste şi că s-ar fi bucurat pentru un vis împlinit. Sigur că am să-i împlinesc dorinţa, ca pe o datorie de onoare, însă gestul nu îmi va acoperi amărăciunea.
Dacă în finalul acestei mult prea scurte scriituri despre dispariţia prematură a lui Ion Şovăială aş spune că a lăsat în urma sa un imens gol în cultura câmpineană, ar fi prea puţin şi sunt sigur că un asemenea clişeu i-ar fi displăcut în primul rând lui, un om atât de modest.
Moartea domnului Şovăială ne lasă doar singuri, într-o lume abstractă, greu de înţeles, în care de prea multe ori valoarea se măsoară în arginţi ori în like-uri pe conturi de Facebook.

De ce trebuie să miluim cetăţenii în sutană?

Sunt aproape sigur că scriitura de azi îmi va atrage oarece critici atât din zona habotnicilor, cât şi din aceea a slujbaşilor Domnului, dar cu toate astea simt că nu pot să trec peste o stare de fapt care mă scandalizează la nivel de procedură şi nu neapărat pe fondul ei.
De ani de zile sau poate mai nimerit spus dintotdeauna (încă nu am verificat şi nu vă pot oferi un reper în timp), bisericile câmpinene (româneşti) au cerut şi au primit bani din bugetul public fără ca nimeni din sfera politico-administrativă să se întrebe vreodată ce se întâmplă cu aceste „sponsorizări” alocate orbeşte întru sprijinul bisericii.
Zilele trecute, unul dintre colegii din Comisia de cultură, învăţământ, sport şi culte religioase (nu dau nume pentru că nu el este iniţiatorul acestui demers) mi-a înaintat un document, înspre avizare, ce cuprindea lista alocărilor bugetare în anul 2013 pentru fiecare biserică în parte, al cărei total se ridică la 1,5 miliarde lei vechi, fără nicio fundamentare. În primul moment am rămas surprins de lejeritatea gestului prin care mi se cerea un asemenea gir pentru o chletuială însemnată din vistieria publică. Imediat după aceea m-am dezmeticit şi am cerut lămuriri. Prima şi ultima întrebare (!!!) adresată colegului meu a fost în ce scop folosesc bisericile locale aceşti bani şi în urma cărora criterii se repartizează sumele pentru fiecare. Răspunsul a fost unul  dezarmant: „Păi nu ştiţi că aşa s-a împământenit, să dăm bani în fiecare an bisericilor? Şi ca să evităm nemulţumirile (a se înţelege afuriseala – n.m.) anumitor preoţi, lăsăm la latitudinea protopopului împărţeala!!!” Sincer, în momentul respectiv am avut o trăire apropiată de revoltă şi mă gândeam la săptămânile în care m-am chinuit fără nicio izbândă să-i conving pe politrucii din administraţie de absoluta necesitate a alocării unei sume modice pentru educaţia unor copii sărmani, îngrijiţi de Asociaţia AISI de la Casa Tineretului.
Aşadar, trebuie să dăm, fără să ştim pentru ce, 1,5 miliarde lei vechi, bisericilor, bani pe care câţiva cetăţeni în sutană îi vor încasa la împărţeala protoierească în numele enoriaşilor. Mă îndoiesc că în imediatul lor beneficiu. Nu vreau să comentez aici practicile de zi cu zi absolut comerciale ale unor preoţi cu salariul plătit de la stat şi nici faptul că sunt puţini dintre ei care îşi ajută cu adevărat semenii din parohie, pentru că aş avea multe de spus. Vreau doar să scot în evidenţă acest soi de complicitate, aproape odioasă, dintre politrucul avid de voturi (pe seama influenţei popeşti) şi anumiţi cetăţeni în sutană. Cine citeşte aceste rânduri poate avea impresia că sunt un om fără credinţă. Nici vorbă de aşa ceva! Sunt de bună credinţă, ortodoxă şi cred în valorile creştinismului, fără să minimalizez celelalte credinţe, însă asta nu mă împiedică să-mi pun întrebări în ceea ce priveşte justeţea unor decizii legate de acest fenomen. Aprob finanţarea din bani publici a oricărei biserici, în măsura în care fondurile sunt folosite exclusiv pentru oamenii aflaţi în nevoie şi nu pentru un termopan ori o centrală termică la casa parohială confortabilă a unui preot ce stoarce bani neimpozitaţi de la oameni pentru îngropăciune, cununie ori botez. Accept situaţii în care lăcaşurile de cult au nevoie urgentă de reparaţii ori consolidări, însă nu subscriu la luxul de prost gust, în totală contradicţie cu starea naţiei şi a societăţii per ansamblu. Tocmai de aceea, atât cât va ţine de mine, am să mă opun unor astfel de practici, pentru că, în fond, nu înţeleg de ce trebuie să miluim aceşti cetăţeni în sutană, a căror menire cred că Dumnezeu a lăsat-o pe Pământ în cu totul alt scop decât acela de a strânge averi.

P.S. Înspre o cât mai corectă informare a cititorilor, public în continuare lista cu sumele propuse pentru fiecare biserică în parte.
Parohia “Adormirea Maicii Domnului”, Parohia “Sf. Mc. Dimitrie”, Parohia “Naşterea Maicii Domnului”, Parohia “Sf. Nicolae”, Parohia “Sf. Treime”, Parohia “Sf. Voievozi”, Parohia “Sf. Apostol Andrei” - total 1,16 miliarde lei vechi, ce urmează a fi împărţiţi de Protoierie. Menţionez că fiecare parohie în parte a primit, anul trecut, suma de 190 milioane lei vechi.
Parohia Romano-Catolică - 120 milioane lei vechi.
Asociaţia Augustinelor “Sf. Rita” - 20 milioane lei vechi.
Biserica Creştină -Adventistă de Ziua a 7-a, str. Sălaj - 40 milioane lei vechi.
Biserica Creştină -Adventistă de Ziua a 7-a, str. Mărăşeşti - 40 milioane lei vechi.
Biserica Creştină -Adventistă de Ziua a 7-a, str. Petru Rareş - 40 milioane lei vechi.
Biserica Penticostală Emanuel - 40 milioane lei vechi.
Biserica Penticostală Betel - 40 milioane lei vechi.

Copilul cu bentiţă tricoloră

Am urmărit în zilele din urmă povestea aproape incredibilă a elevei Sabina Elena Muruianu, din Covasna, aceea care a avut curajul să îşi înfrunte condiţia de cetăţean minoritar (într-un conclav regional maghiar) în propria ţară. De la bun început am rezonat cu acest copil din simplul motiv că eu însumi am trăit o mică dramă în tinereţe, undeva în inima Ardealului, acolo unde viaţa m-a trimis să execut serviciul militar obligatoriu în acea vreme a regimului totalitar ceauşist. Aproape în aceeaşi situaţie cu acest copil de azi, copilul din mine de atunci s-a trezit în faţa unor conaţionali ostili care vorbeau altă limbă în România şi se comportau absolut discriminatoriu cu românul din faţa lor. În câteva cuvinte, povestea mea se rezumă la faptul că, internat fiind la Spitalul Militar din Cluj pentru ceva investigaţii la secţia de ortopedie, trebuia să intru în legătură urgent cu părinţii pentru a-i înştiinţa cu privire la starea mea de sănătate şi implicit pentru a-i ruga să vină la spital în vederea unei discuţii cu medicii specialişti. Puţin speriat de situaţie, nu aveam decât posibilitatea de a-i anunţa telefonic, de la o cabină publică din curtea spitalului, dar pentru asta exista o condiţie destul de grea în vremea aceea şi anume de a face rost de multe fise, pe care să le înghită cutia respingătoare de metal ce ţinea loc de aparat telefonic. Singura sursă de fise în acel moment era chioşcul spitalului, „patronat” de câţiva gestionari unguri ai comerţului socialist. Cu puţinii bani pe care îi aveam în buzunarul vestonului militar, m-am aşezat la rând să-mi obţin dreptul la comunicare. În faţa mea erau alţi doi militari în termen, de naţionalitate maghiară, care aveam să aflu că aveau acelaşi scop. Ei şi-au primit repede mult doritele fise, însă când a venit rândul meu, gestionara îmbrăcată într-un halat alb, soios la manşete, mi-a răspuns într-o limbă română aproape de neînţeles că nu are fise de un leu şi de trei lei pentru mine. Am simţit că pică cerul pe mine şi am încercat să-i explic, pe limba mea, faptul că trebuie să vorbesc urgent acasă şi că am mare nevoie să-mi schimbe cei 25 de lei pe care îi mai aveam în buzunar. Reacţia unguroaicei de dincolo de tejghea a fost aceea de a vorbi necontenit pe limba ei, încercând să-mi explice că nu înţelege româneşte. Aşadar, subit, urmaşa lui Horthy nu mai înţelegea româneşte. Nu este acum cazul să vă detaliez cât de umilit m-am simţit atunci. Finalmente, am obţinut în ziua următoare ceea ce îmi doream, prin intermediul unui medic român căruia i-am povestit toată întâmplarea. Din ziua aceea am înţeles că ceva nu este în regulă în această zonă de ţară, iar azi, după mai bine de 25 de ani, constat că lucrurile nu s-au schimbat. Dovada este chiar tânăra elevă româncă şi bentiţa ei tricoloră. Nu sunt un naţionalist excentric şi intolerant, care să ştampileze inevitabil o naţie (în cazul nostru o minoritate) pentru câţiva turbaţi, care încă se mai cred de stirpe imperială, dar este inacceptabil ca în ţara ta, pentru care milioane de români au vărsat sânge de-a lungul istoriei, să fii tratat ca un străin cu statutul de tolerat, aşa cum se întâmplă cu românii, de zeci de ani, în ţinuturile ungureşti transilvane.
Tocmai de aceea vă spun că gestul tinerei eleve de a purta ostentativ bentiţa tricoloră în mijlocul ungurimii româneşti are valoare de simbol şi el trebuie încurajat de autorităţi în sensul de a se legifera mult mai apăsat promovarea însemnelor naţionale în toate instituţiile statului şi mai ales în şcoli. Naţionalităţile conlocuitoare trebuie învăţate să ne respecte, aşa cum noi le prea respectăm pe ele, căci altfel, copilul cu bentiţă tricoloră va rămâne doar un exemplu ciudat al unui popor care încă mai are o şansă să devină o naţiune, aşa cum copilul-erou cu drapelul găurit de la revoluţia din decembrie 1989 a rămas doar într-o arhivă de televiziune.
Dincolo de site-urile de socializare pe care încă mai circulă fel de fel de comentarii în aceste zile despre povestea copilului cu bentiţă tricoloră n-am văzut nicio reacţie oficială a Guvernului României ori a Ministerului Educaţiei şi asta mă doare. Guvernanţii se tem să nu încingă relaţiile şi aşa tensionate cu Ungaria şi aici le dau într-un fel dreptate, însă nimeni nu se gândeşte la impactul psihologic pe care o eventuală reacţie calculată şi pozitivă a autorităţilor statului l-ar putea avea asupra tinerei generaţii pe care o reprezintă eleva româncă. Dacă într-un astfel de caz statul doarme, să nu ne mirăm că în viitor, copiii de azi vor alege să defileze în viaţă sub culorile altor drapele, care le arată şi cere respect.

P.S. În urma articolului de săptămâna trecută, „Complicitatea în şcoli”, am primit multe mesaje pozitive de la oameni care îmi apreciază iniţiativele în administraţia publică locală. Le mulţumesc pentru susţinere.

Complicitatea din şcoli

Una dintre problemele esenţiale cu care se confruntă societatea românească a zilelor noastre este aceea a educaţiei tinerei generaţii, care peste câţiva ani va ajunge în situaţia de a fi miezul acestei civilizaţii est-europene, clasă conducătoare ori bază a unor comunităţi aflate într-o eternă tranziţie conceputală, spirituală şi economică. Când spun educaţie mă refer strict la învăţământul românesc primar, gimnazial, liceal, universitar şi chiar post-universitar, care în mare măsură trăieşte în umbra meschină a unor complicităţi otrăvitoare al căror rezultat a început de mult să producă efecte vizibile în zona calităţii umane. Desigur, n-am să generalizez acest fenomen, însă nici nu-l pot ascunde sub preş (în imediata mea apropiere), atâta vreme cât el există şi produce nemulţumire în rândul părinţilor dispuşi să se îngrijească de viitorul copiilor. Concret, în ultimele luni de când mă aflu la conducerea comisiei de cultură, sport, învăţământ din Consiliul Local, am primit foarte multe sesizări, de la părinţii ai căror copii sunt elevi în şcolile câmpinene (în special din zona învăţământului gimnazial şi liceal), care reclamă faptul că anumiţi dascăli au un comportament total neadecvat (acordă calificative şi note în funcţie de poziţia socială a părinţilor, sunt dezinteresaţi de promovarea elevilor cu reale aptitudini, nu stimulează valoarea în general, întârzie repetat şi nemotivat la ore şi chiar lasă impresia unor deviaţii „admirative” faţă de liceenele din ultimii ani de studiu ş.a.m.d.) pentru o meserie care are drept obiect modelarea conştiinţelor tinere.
Primul impuls a fost acela de a-i întreba pe nemulţumiţi din ce motiv nu semnalează aceste aspecte negative direct la conducerea şcolilor respective, directorilor şi consiliilor de administraţie. Răspunsul a fost unul halucinant şi aproape în unanimitate: „Dacă sesizăm aceste nereguli, atunci copiii noştri vor ajunge un fel de paria pentru profesorii în cauză, care oricum vor fi acoperiţi de directori. Nu ne putem permite să ne jucăm cu vieţile propriilor noştri copii”. Am rămas cu gura căscată în faţa unor astfel de argumente, de altfel justificate în realitate. Aşadar, părinţii se tem să îi tragă de mânecă pe dascăli, invocând complicitatea unui sistem educaţional parţial putred, care odată scos la lumină ar produce efecte negative tot împotriva celor care suferă. Multă vreme după ce am descoperit aceste realităţi, am încercat să înţeleg mecanismul tăcerii (în fapt, un alt gen de complicitate) şi am ajuns la concluzia că este de datoria mea (în calitate de ales local) să intervin pe fondul acestor reclamaţii. Două săptămâni mai târziu (cred că pe la mijlocul lunii februarie) am organizat o şedinţă cu toţi directorii instituţiilor de învăţământ câmpinene, în sala mică a Casei de Cultură „Geo Bogza”. Pe lângă discuţiile ce ţin de colaborarea în plan cultural şi nu numai, dintre comisia pe care o conduc şi şcolile locale, am adus în prim plan (la modul general, fără să nominalizez vreo şcoală generală ori vreun liceu) şi problemele arătate mai sus. După cum se ştie din presă, discuţia a generat un adevărat iureş, în urma căruia o mare parte dintre directori s-au simţit lezaţi (subliniez, fără să fi făcut eu referire la vreunul dintre ei ori la instituţiile pe care le conduc). Evident că îi atinsesem în zone nevralgice, nezgândărite de nimeni până atunci. Am încercat să le propun şi o soluţie, aceea de monitorizare mai atentă a şcolilor de către administraţia publică locală, prin intermediul unui angajat al Primăriei care să verifice zilnic aspecte ce ţin de disciplină şi de buna desfăşurare a procesului de învăţământ. Mai simplu spus, un om care să observe nereguli şi chiar să primească sesizări de la aceia care au ceva de spus în acest sens. Reacţia a fost pe măsură. Categoric nu. Dascălii au lăsat să se înţeleagă faptul că nu sunt dispuşi să accepte un astfel de supracontrol. Am înţeles atunci că orice intervenţie din afară în sistemul complicităţii din învăţământ provoacă panică. O panică pe care însă mi-o asum, pentru că dincolo de inerţia din învăţământ, trebuie să le oferim celor care mai cred în educaţia românească speranţa că mâine va fi mai bine.

P.S. Întâlnirea la care am făcut referire a produs şi ceva efecte. În câteva licee, anumiţi profesori şi-au schimbat deja atitudinea. Este şi ăsta un început de drum, pe care am să-l continui prin întâlniri periodice (o dată la două luni), atât cu părinţii, cât şi cu diriguitorii şcolilor. Ţin să precizez că, din fericire, ceea ce am scris mai înainte nu reprezintă trăsătura de bază a învăţământului local, ci mai degrabă excepţia care întăreşte regula.